Alexandru Petraş

Cei mai privilegiaţi şi uneori cei mai “atent controlaţi” cu privire la pauzele de la serviciu sunt fumătorii. Se ştie că de regulă un fumător ia mai multe pauze decât un nefumător. Şi din start productivitatea unui fumător este considerată mai mică. Unele instituţii nu au reglementate un număr de pauze de ţigară şi atunci să vezi veselie. Grupuri, bisericuţe un adevărat social network offline se formează. Interesant este fenomenul în cadrul companiilor care încercă să controleze acest viciu cu orice chip. Le este limitat numărul de ţigări la 2 pe zi, le este închisă sala de fumat, sunt urmăriţi pe camere şi penalizaţi exemplar dacă nu au “bilet de voie”.
Personal nu sunt deacord cu fumatul la liber pentru că nu este bine pentru nimeni. Cel mai bine este ca fumatul să fie reglementat şi restricţionat şi apoi să se aplice regula celor “20 de lucruri mărunte” a lui George Butunoiu.
Regula asta zice: “Daca acesti manageri s-ar pune sa le rezolve “gospodareste”, fara mari eforturi si costuri, sa zicem cate 20 de “mici probleme” pe zi, probabil ca ar vedea niste schimbari spectaculoase dupa doar cateva saptamani.” (citeşte tot articolul aici)
Deci managerii ar trebui să se folosească de acest viciu al angajaţilor şi să-l transforme într-un punct de negociere şi creştere a productivităţi. Să zicem că eşti manager într-un hypermarket. Te duci la angajatul fumător şi îi dai 6 puncte de realizat în ziua aceea (să zicem: sa steargă praful de pe raionul x, sa facă şi să verifice preţurile, să completeze raionul y etc etc ) iar apoi după fiecare punct atins să aibă dreptul la o pauză de 5 minute de ţigară. Din experienţa propie vă spun că funcţionează şi poate fi o puternică armă neconvenţională de motivare a angajatului. Productivitatea nu este deloc afectată de aceste pauze pentru că astfel se v-a umple timpul mort care există în orice activitate. Atenţie mare la numărul sarcinilior şi enunţarea lor pentru că există riscul să transformi totul într-o activitate de nerealizat.
Tu ce crezi? Dacă se aplică această regulă se poate rezolva această problemă?

După cum spuneam în postul trecut voi încerca să găsesc explicaţii şi eventual unele soluţii.

În mod normal principalii vinovaţi pentru rafturile prin care bate vântul sunt lucrătorii comerciali. În ei dăm cel mai mult, de aceştia ne luăm când nu ne convine ceva … şi totuşi ei nu sunt decât nişte simpli muncitori.
Nu contează dăi că ţine. Majoritatea dintre noi ne comportăm la cumpărături fix ca nişte copii răsfăţaţi şi proşti educaţi. Strâmbăm din nas, vorbim tare, punem întrebări stupide, aruncăm cu produsele pe jos, ocupăm tot culoarul de trecere, ne luăm de angajaţii pe care îi prindem că muncesc pentru simplu motiv că nu găsim raionul cu rahat etc etc.
Trecând peste asta ce nu prea se ştie este că peste 90% din vină o au manageri (de la adjunct manager de raion până la managerul de magazin). Aceştia sunt oamenii cu care dumneavoastră publicul larg nu prea aveţi plăcerea să vă întâlniţi … pentru simplu motiv că sunt animale rare. Ce nu am înţeles eu este de ce majoritatea covârşitoare sunt manageri de paie. Ai înţeles bine “manageri de paie” asemeni sperietorilor de ciori din paie care stau în câmp deschis pentru a speria … angajaţii în cazul nostru. Pentru că de cele mai multe ori prestanţa lor doar la asta se rezumă.

Eu am încercat să-mi conving managerul, pe vremea când lucram în interiorul unui hypermarket, că eu sunt prietenul lui cel mai bun, că este obligat să aibă încredere în mine, că am conştiinţa muncii şi că nu trebuie să stai cu puşca după mine pentru a-mi face treaba. Sunt deacord că noi ca şi naţie cam avem în sânge driblatul muncii …dar frate ori cât de manager eşti nu mă pune pe mine în oală cu toţi. Eu aveam o vorbă “Făţi treaba foarte bine şi eşti imbatabil!”. Managerii din păcate dau o prea puţină importanţă omului de jos (lucrătorului comercial), pentru majoritatea dintre ei fiind doar o simplă cârpă de şters pe jos.
Nu vom schimba această manieră de conducere câtă vreme vor fi numiţi în continuare manageri de paie care nu au pus în viaţa lor mâna pe o cartea de management sau nici măcar le televizor nu s-au uitat la o emisiune de business.

Să trecem la soluţii:

• inversarea valorilor: investeşte mai mult în lucrătorii comerciali (ei aduc bunăstarea)
• ar fi o strategie benefică de a se angaja un merchendaiser (de către mai mulţi producători) pe câte un raion; din simplu motiv că hypermarketurile au o strategie din a reduce personalul şi astfel ar trebuii găsită o soluţie de a fi prezenţi la raft.
• o soluţie de la Mădălin este lăsarea de spaţii “accidental” goale. Din păcate tactica asta de a vinde nu o prea poţi folosi din simplu motiv că managerii nu o acceptă. Eşti plătit să astupi golurile nu să le produci .

De foarte multă vreme aşteptam varianta on-line a lui Marius Ghenea. Sunt puţin dezamăgit că nu are şi un blog personal … dar poate că viitorul o să-l aducă în blogosferă pe unul din cei mai interesanţi manageri din România.

sursa: mulţumesc pentru ştire lui Gabriel de la CEDA.

Am auzit azi o metaforă despre oameni care îmi pare a fi genială:

“Omul este ca un iceberg - 10% afară şi 90% în mare.”

Personal am încă un motiv sa îi dau naibii pe toţi cei ce se apucă să-mi spună cât de mult mă cunosc ei pe mine … sau să-mi aprecieze din ochi potenţialul. În general oamenii sunt superficiali … tu eşti superficial şi eu sunt superficial … ce naiba la un anumit nivel cu toţii suntem superficiali. Urăsc însă cel mai mult relaţiile superficiale între oameni care împart acelaşi pat, aceeaşi casă/birou, aceleaşi idealuri etc.
Îţi recomand un joc … ia un om la alegere chiar şi unul foarte cunoscut şi stai de vorbă cu el … stai de vorbă cu el şi uită-te în ochii lui …
dar ca jocul să reuşescă te rog un lucru: nu uita de iceberg!